Более подробная информация о крепости:
Cetatea de pe Bâc şi muşchetarii lângă Chişinău
O construcţie defensivă foarte puţin cunoscută rămâne cetatea bastionată aflată odinioară pe teritoriul actual al Chişinăului. Ea făcea parte din grupul cetăţilor de pământ apărute din raţiuni strategice ca baze de atac şi puncte de sprijin militar ale Imperiului Rus în timpul războiului antiotoman de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Aşezată pe un vârf de deal în zona actualului circ între râul Bâc şi pârâul Gălbăcica, această fortificaţie beneficia de un plan patrulater neregulat. Trei colţuri ale cetăţii erau amplificate de elemente defensive puternice decroşate în exterior: două bastioane şi un semibastion, iar în interior se găsea biserica învierea lui Hristos (viitoarea Sf. Împăraţi Constantin şi Elena), construită la 1777 cu sprijinul financiar al serdarului Constantin Râşcanu. Obiectivul de cult putea fi utilizat ca ultimul refugiu în caz de asediu – la acest fapt contribuiau pereţii groşi cu deschideri înguste şi turnul-clopotniţă în două niveluri, un adevărat turn medieval de apărare. De aici se pregăteau incursiuni împotriva otomanilor. Fortificaţia îngloba şi vechiul cimitir al satului Râşcani.
Configuraţia terenului asigura o protecţie naturală, în special pe latura de sud-vest a fortăreţei, situate pe malul abrupt al râului Bâc. Cetatea ocupa o suprafaţă de circa 2,6 ha, fiind înzestrată cu valuri de pământ suplimentate cu şanţuri. Escarpa şanţului întrecea mult în înălţime contrescarpa. O asemenea cetate de pământ a cărei scop era protecţia podului peste râul Bâc nu putea fi uşor distrusă cu ajutorul tirului direct de artilerie.
Sursele documentare mărturisesc despre acţiunile armate desfăşurate la Chişinău la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În august 1788 în oraş a venit un nou serdar, care a fost capturat într-un scurt timp de detaşamentul de voluntari al lui Petraşcan Opincă şi trimis la statul-major al armatei ruseşti. La 27 august 1788 acest detaşament a distrus trupele turceşti dislocate la Chişinău. La retragere, otomanii au dat foc aşezării.
Prezintă interes descrierea localităţii făcută la 22 decembrie 1788 de secund-maiorul armatei ţariste baronul Von Raan: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc, dar când l-au părăsit turcii, în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţionează este de a vedea devastări noi la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile negustorilor care formau un pătrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase-şapte biserici”. Astăzi nu se cunosc izvoare narative, în care ar figura cetatea bastionată de lângă Chişinău, nici arheologia nu dispune de nici un fel de probe. In timpul săpăturilor din 1998 s-au găsit doar resturi de ceramică din secolul al XVII-lea şi fragmente de veselă atribuite Hoardei de Aur. Deci, piesa defensivă de pe malul Bâcului poate fi reconstituită doar după documentele grafice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Cel mai timpuriu plan al acestei amenajări de apărare intitulat: „Planul unei părţi a târgului Chişinău cu indicarea fortificaţiei pentru două batalioane şi patru escadroane cu posturi separate, care sunt însemnate prin culoare pe proiect, întocmit în februarie 1789”, a fost introdus în circuitul ştiinţific de arhitectul Valeriu Lupaşcu. Pe desen, cetatea situată pe malul stâng al râului Bâc, în afara Chişinăului medieval, este înconjurată de un şanţ de apărare sec. Ea se prezintă ca un patrulater neregulat cu laturile de circa 160 m, 107 m, 213 m şi 213 m, fiind amplificată în trei colţuri de un bastion circular (în colţul de nord), un semi-bastion (în colţul de est) şi un bastion pentagonal (în colţul de vest). O parte a spaţiului intramuran este supusă nivelării. Accesul în curte se realizează prin trei porţi de intrare, care penetrează curtinele de nord-vest, de sud-vest şi de sud-est ale fortăreţei. În interiorul fortificaţiei, în apropierea bastionului pentagonal, se găseşte un depozit de provizie, care înscrie un plan dreptunghiular alungit. În faţa colţului de nord al fortăreţei, la o distanţă de circa 280 m, este amplasată o redută cu baterie pentru artilerie de plan rectanghiular. Ea este orientată spre arterele interurbane ce duc spre Orhei şi Peresecina. De la redută, înspre fortificaţie, pornesc două linii de apărare numite de autorul documentului „rogatki” - construcţii defensive alcătuite din căpriori din bârne şi ţepuşe dispuse oblic, legate între ele. O altă palisadă de acelaşi tip, care include o casă fortificată aflată în apropierea cimitirului evreiesc, protejează amenajarea defensivă dinspre sud. Această linie de apărare, practic perpendiculară râului, se termină lângă pârâul Gălbăcica, numit în document „râuleţul Gluboka”. Biserica din interiorul cetăţii figurează în legenda anexată ca „biserica de piatră în numele învierii lui Hristos cu gard din palisade”. Este clar că locaşul de cult împrejmuit cu trunchiuri de copaci înfipte în pământ îndeplineşte funcţia unei reduite - punctul cel mai bine protejat al fortificaţiei. Pe malul fluviului, mai jos de curtina de sud-vest a cetăţii, trece o arteră de transport, care leagă satele Mireni şi Cojuşna.
Vom introduce în circuitul ştiinţific numele inginerului militar care a proiectat cetatea bastionată de lângă Chişinău - căpitanul Egor Tomilin. Din plan putem afla că el a fost secondat de conductorul (grad de subofiţer în armata rusă - n.a.) Demian Grigoriev. Ţinând seama de efectivul mediu al batalioanelor (până la 500 de oameni) şi cel al escadroanelor (până la 200 de oameni) în armata ţaristă, putem calcula numărul aproximativ al efectivului garnizoanei staţionate în cetatea de lângăCtoşirnra - până la 1800 de oameni.
Pe planul rus din februarie 1789 sunt indicate fântânile, casele de locuit şi podul de lemn peste râul Bâc. Toate cele trei accese în cetate dispun de poduri întărite şi traverse, care erau utilizate în sistemul de fortificare simplu „de tip Vauban”. Autorul proiectului propune reconstrucţia unei case de lemn destinate postului de gardă, încorporate în curtina de sud-vest a cetăţii, într-o clădire fortificată dotată cu deschideri foarte înguste la parter şi la etaj.
Un alt releveu elaborat în acelaşi timp de militarii ruşi, care a fost descoperit în Arhiva Militaro-Istorică a Rusiei din Moscova - „Planul casei de lemn în târgul Chişinău în presupusa fortificaţie, care trebuie întărită pentru un post separat”, înfăţişează construcţia în cauză. Partea centrală a clădirii, ieşită în exterior, beneficiază de un foişor plasat la etaj, care putea servi drept punct de observare. Parterul este perforat de mai multe ambrazuri alungite, iar etajul beneficiază şi de ambrazuri, şi de ferestre. Din document aflăm că vor trebui „zidite ferestruicile vechi” şi „făcută o spărtură pentru uşă”. Construcţia destinată postului de gardă se prezintă ca o clădire bine fortificată, înzestrată cu deschideri minime în peretele de sud-est. Încălzirea ei se realizează cu ajutorul sobelor, fapt confirmat de cele două hogeaguri reprezentate pe faţadă. Nivelul subteran al clădirii găzduieşte o pivniţă. Volumul se conformează principiului axialităţii, doar golurile care străpung pereţii aripilor laterale destabilizează uşor simetria edificiului. în faţa postului de strajă, plasat pe o linie cu curtina de sud-vest a cetăţii, se află şanţul de apărare, care în acest loc se deplasează spre exterior. Acoperişul clădirii fortificate este în patru ape, cu coamă.
Un alt desen tehnic realizat de Demian Grigoriev înfăţişează secţiunea transversală a bastionului circular. Pe releveu sunt reprezentate concomitent şi situaţia existentă - o movilă în vârful căreia se află o construcţie din scânduri cu funcţia de punct de trecere, şi propunerea de proiect - bastionul circular cu parapet de pământ, bermă, şanţ de apărare sec cu escarpă şi contrescarpă. Pe document pot fi văzute şi alte trei secţiuni aparţinând semibastionului, precum şi ale curtinelor de sud-est şi sud-vest. Sunt reprezentate parapetele de pământ, bermele şi platformele pentru tunuri. Glacisul este organizat pentru apărare. Curtinele au o înălţime de circa 2-3 m, iar şanţurile o adâncime de circa 3-4m. Construcţiile de tip „rogatki” joacă rolul unor pereţi de sprijin, diferenţa de nivel între începutul glacisului şi masa de pământ din spatele palisadelor fiind de circa 3-4 m.
Planul Chişinăului elaborat la 2 februarie 1789, intitulat „Planul târgului Chişinău cu indicarea proiectului fortificaţiei pentru două batalioane şi patru escadroane...”, a fost publicat pentru prima dată de Valeriu Lupaşcu. Ulterior el a figurat în diferite lucrări ştiinţifice. Totuşi, până în prezent nu a fost adusă la cunoştinţa publicului larg legenda care însoţeşte partea grafică a documentului. Astfel, pe plan sunt reprezentate trei biserici orăşeneşti: Bunăvestirea („de piatră, devastată”), Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil („de piatră, devastată”) şi Sf. Ioakim şi Ana (biserica Măzărache - n.a.) („de piatră, unde se face slujba”). Pe celălalt mal al râului Băc, în interiorul cetăţii bastionate, este arătată actuala biserică Sf. împăraţi Constantin şi Elena („biserica învierii lui Hristos, de piatră, unde se face slujba”), în apropierea drumului ce duce spre Budeşti se găseşte o casă „acoperită cu vopseaua de lemn. dar pustie, fără acoperiş”.
Din legendă aflăm că cartierele orăşeneşti reprezentate pe desen au fost „vara trecută (în 1788 - n.a.) ruinate de turci”. Pe plan sunt indicate fântânile, „digul peste râul Bâc cu trei mori” şi „cimitirul jidovesc”. Fortificaţia proiectată dispune de trei baterii de foc, o redută cu post, trei poduri cu bariere şi traverse, un depozit de provizie şi o casă, care va fi fortificată şi încorporată în curtina de sud-vest. Câteva linii de apărare formate din palisade protejează cetatea dinspre sud şi nord-est. în legendă aceste construcţii-baraje sunt numite „rogatki”.
Următoarele trei planuri ale Chişinăului datează din 4 septembrie 1789, reprezentând, de fapt, trei variante, două ruseşti şi una franceză, ale unui şi acelaşi plan. Primul, intitulat „Planul taberei dislocate pe lângă târgul Chişinău, 4 septembrie 1789”, a fost publicat pentru prima dată de arhitecta Tamara Nesterov. Din acest document grafic se distinge prezenţa cetăţii deja construite, dar cu anumite abateri de la proiectul iniţial: semibastionul este înlocuit cu un bastion pentagonal, iar curtina de sud-vest şi-a schimbat puţin traseul. Aici s-a realizat o îmbinare a elementelor de fortificare în stil bastionat „de tip Vauban” cu bastioane mari în unghi obtuz şi ascuţit şi o redută - fort patrulater de câmp, împins înainte. Planul aduce noutatea de a indica tabăra militară rusească a armatei Ekaterinoslav, cantonată pe teren liber, spre vest de cartierele de locuit. Cazărmile regimentelor sunt amplasate de-a lungul unui pasaj central, care respectă direcţia nord-sud. Arhitectul Valentin Voiţehovschi consideră că pasajul central al taberei militare ruseşti a servit ulterior drept bază pentru trasarea străzii principale a Chişinăului, actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar această ipoteză nu este acceptată de unii cercetători. Cea mai scurtă legătură între această tabără şi cetate a determinat traseul viitorului bulevard al Tineretului - „raza centrală” a oraşului din planul de sistematizare realizat cu contribuţia arhitectului sovietic Alexei Sciusev (astăzi bulevardul Grigore Vieru). Astfel, de acum la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea s-au conturat cele două axe majore reciproc perpendiculare ale centrului urban.
În partea de jos a documentului din 1789 putem citi inscripţia: „...Ober-Hofmeister von Tiesenhausen”. Probabil este vorba de contele Ivan (Johann Otto) Tiesenhausen (1745-1815), Ober-Hofmeister-ul ţarinei Ecaterina a Il-a, care răspundea de statele de personal şi finanţele curţii imperiale. Feciorul său Pavel (Paul) Tiesenhausen (1774-1862), ofiţer al armatei ţariste, a fost autorul vestitelor memorii istorice „Campania lui Suvorov în Italia şi Elveţia. Din notele martorului ocular”, editate in 1864 la Riga şi în 1870 la Bern.
Cel de-al doilea document intitulat „Planul taberei unei părţi a armatei Ekaterinoslav pe lângă Kişenau, 4 septembrie 1789” a apărut pentru prima dată în lucrarea colectivă „Istoria Chişinăului”. Aici cetatea bastionată păstrează conturul din planul precedent. Uliţa Mare, un tronson al Drumului Mare, vechea arteră de tranzit, „strânge” principalele străzi urbane dispuse paralel râului Bâc. Drumul Mare trece peste pod şi se intersectează lângă fortificaţie cu Drumul Poştei. Şi aici se observă anumite diferenţe ale elementelor defensive exterioare faţa de proiect: lipseşte semibastionul, în locul lui apare un nou bastion pentagonal, iar curtina riverană are o altă configuraţie în plan.
Cel de-al treilea plan, menţionat pentru prima dată de Tamara Nesterov, intitulat „Plan des environs de Kichenau en Moldavie avec le camp d'une partie de l'armée russe depuis le 4 jusqu'à 1' 11 septembre 1789”, conţine informaţii relevante cu privire la cetatea bastionată. Ea este pusă în relaţie directă cu tabăra armatei ruseşti, legătura fiind asigurată printr-un segment al drumului de tranzit orientat pe direcţia est-vest. Se vede clar- că bastionul circular şi semibastionul din proiectul lui Tomilin au fost înlocuite cu bastioane pentagonale. Există devieri de la proiect şi în partea de sud-vest a fortificaţiei: curtina de pământ dispune de un traseu diferit de cel conceput în februarie 1789, iar în spaţiul intramuran, alături de depozitul de provizie, se atestă prezenţa a câtorva construcţii auxiliare necesare pentru funcţionarea normală a obiectivului defensiv. Clădirea postului de gardă este deplasată spre interior de la linia curtinei. Ca şi planul precedent, acest document grafic reprezintă cazărmile taberei militare ruseşti, unde erau cantonaţi artileriştii, grenadierii, seraschierii, vânătorii, husarii, cuirasierii şi cavaleriştii.
Următorul plan al Chişinăului elaborat în două variante la 30 septembrie 1789 a fost adus în circuitul ştiinţific de Tamara Nesterov, care a publicat un fragment al ciornei. În acest document sunt prezente cetatea bastionată şi tabăra militară a armatei ruse situată pe teren viran cu un relief relativ neted. Fortificaţia amplificată cu trei bastioane pentagonale este protejată dinspre nord de o redută amplasată în apropierea drumului de tranzit ce duce spre Orhei.
Se pare că piesa defensivă a dispărut într-un scurt timp după 1791, când armata Ekaterinoslav a părăsit locul de dislocare de lângă târgul Chişinăului. Acest fapt este confirmat de planul oraşului executat la 1800 într-o manieră specifică de spătarul Manolache Donici şi sulgerul Ioan Tă-utu, publicat pentru prima dată de Ivan Halippa. Aici sunt reprezentate moşiile mănăstireşti, străzile şi obiectivele urbane, dar fortificaţia bastionată lipseşte. Ea nu apare nici în primul proiect de sistematizare a Chişinăului, elaborat la 1817 de inginerul cadastral Mihail Ozmidov. Perioada de funcţionare a acestei amenajări de apărare s-a dovedit a fi destul de scurtă.
Cu toate că cetatea bastionată demult nu mai există, se mai duc discuţii referitoare la datarea şi atribuirea ei. Şi totuşi, cine a construit fortificaţia - militarii ruşi sau cei otomani? În favoarea ipotezei otomane pledează poziţia redutei cu post de artilerie şi a bastionului pentagonal de colţ, de dimensiuni impunătoare, care apărau cetatea dinspre nord şi nord-est. Ar fi logic ca armata rusă să fortifice mai mult partea de sud şi cea de sud-vest a fortificaţiei - direcţii dinspre care puteau năvăli oştirile Imperiului Otoman. Totuşi documentele grafice de epocă confirmă că cetatea de pământ de lângă Chişinău a fost construită de inginerii ruşi după februarie 1789. Atât documentul grafic elaborat de Egor Tomolin, cât și piesa defensivă apărută ulterior prezintă dovezi concludente în sprijinul ipotezei ruseşti.
În primele planuri militare ale urbei figurează nu o întăritură deja construită, ci „proiectul fortificaţiei” şi „fortificaţia presupusă”. Releveele suprapun profilurile reliefului existent la acea vreme cu secţiunile amenajării defensive proiectate. Vom remarca că latura ei de sud-vest beneficia de o apărare naturală, iar dinspre nord-est şi sud cetatea era protejată suplimentar de palisade. Existenţa bastioanelor diversifica direcţiile de tragere. Fortăreaţa era adaptată la utilizarea artileriei grele şi beneficia de o apărare circulară. Ea cumula metoda defensivă „a flancurilor”, cea „a cleştilor” şi cea „a bastioanelor”. Iurie Şveţ explică timpul scurt de funcţionare a fortificaţiei prin faptul că ea putea să facă parte din cetăţile bastionate de pământ cu caracter temporar, dar elementele componente ale întăritorii demonstrează apartenenţa ei la categoria cetăţilor permanente, destinate asigurării unei apărări de lungă durată. Astăzi nu s-a păstrat nici o urmă a acestei amenajări defensive, doar pe locul fostei redute se găseşte o mică movilă.
Interesant este faptul că în 1789 pe lângă cetatea de pe Bâc a staţionat şi regimentul de muşchetari Vologda, parte componentă a armatei Ekaterinoslav. Denumirea romantică a acestuia se datorează muşchetelor cu care mai erau înarmaţi la acea vreme soldaţii. însă data oficială de înfiinţare a regimentului de muşchetari Vologda este anul 1803, când 12 regimente ale armatei ruseşti (Kazan, Troiţk, Belev, Hereon, Vitebsk ş.a.) au trimis câte o subdiviziune în unitatea militară nou-formată. Regimentul în cauză a participat la diferite operaţiuni militare: în Caucaz (1828-1829), în campania poloneză (1830-1831), unde a pierdut 35% din efectivul său, în campania ungurească (1849), în războiul din Crimeea (1853-1856), în luptele de la Sevastopol (1854-1855), în războiul ruso-turc din 1877-1878 ş.a. Pe parcursul secolului al XVIII-lea el şi-a schimbat de câteva ori denumirea (regimentul de muşchetari Vologda, regimentul de infanterie Vologda, regimenul 18 de infanterie Vologda ş.a.). De trei ori el a purtat numele şefilor onorifici (personalităţi notorii sau reprezentanţi de vază ai caselor regale) - obicei încetăţenit în armatele mai multor ţări din Europa în secolele XVIII-XIX. Astfel, în 1860-1879 şeful onorific al regimentului de muşchetari Vologda a fost Willem de Orania, principele moştenitor al Olandei, iar din 1898 - regele României Carol I.
La 16 mai 1903 regimentul 18 de infanterie Vologda al Majestăţii Sale Regelui României îşi sărbătorea jubileul de 100 de ani. Un articol publicat în revista rusească „Cercetaşul” oferea mai multe detalii privind acest eveniment. „De la 14 mai au început să vină oaspeţii şi reprezentanţii altor unităţi... In aceeaşi zi la ora 6 la Novogradvolânsk au sosit colonelul Averesco (Averescu - n.a.), ca reprezentantul şefului Angustisimus, şi delegaţia Regimentului 4 Roşiori de husari şi Regimentului 18 Infanterie, câte doi de la fiecare... Colonelul Averesco a dăruit regimentului un tablou, în care era reprezentat momentul când Majestatea Sa şeful depunea o coroană de flori pe mormântul vologdenilor căzuţi... La plecare, ca un ultim salut, cineva din ofiţeri a pus pe capul colonelului Averesco un chipiu, terminând astfel ceremonia de acceptare a acestuia de regimentul Vologda". în una din fotografiile publicate de ziaristul Murin poate fi văzută delegaţia militară a României în frunte cu colonelul Alexandru Averescu, viitorul mareşal al României.
Pentru data jubiliară a fost confecţionată o insignă de piept care conţinea monogramele împăraţilor ruşi Alexandru I şi Nicolae al II-lea, precum şi monograma regelui României Carol I, şeful onorific al regimentului Vologda. Prin mijlocul coroanei trecea o panglică cu inscripţia: „Reg. 18 Vologda”, iar sub monograma regelui Carol I, pe o altă panglică, erau indicaţi anii „1803-1903”.
În Muzeul Militar din Bucureşti, în colecţia de uniforme străine se păstrează şi astăzi tunica de ofiţer al Regimentului 18 Infanterie Vologda care a aparţinut familiei regale.
Mariana ŞLAPAC, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
Текст взят отсюда:
http://chisinaul.blogspot.com/2014/02/c ... langa.html
Sursa: ȘLAPAC, Mariana. Cetatea de pe Bâc și mușchetarii lângă Chișinău. În: Lit. și arta. 2014, 30 ian., p. 7.